People

Esențe din sufletul și muzica Alexandrei Ușurelu

martie 24, 2017

Cum se povestesc clipele frumoase, mărturisirile calde și vocea dulce venite din partea unei suflet blând? De când am auzit-o prima dată pe Alexandra Ușurelu cântând, moment învăluit într-un strat ușor de ceață, aș fi putut exclama: Evrika! Cel mai probabil însă, am căscat ochii, urechile și-am dat volumul mai tare. A cui este vocea aceasta?

Datorită internetului n-a durat mult până să aflu și cu cât ascultam o nouă melodie, un lucru îmi era cert: descoperisem un artist în adevăratul sens al cuvântului. Piesa Acesta este sufletul meu a fost una dintre primele care mi-a dat de înțeles că Alexandra nu își cântă doar cu un minunat talent melodiile, ci într-adevăr sufletul ei stă în fiecare unduire a vocii, în fiecare vers sau gest ușor al mâinii.

Întâlnirea în care ne-a fost dat să stăm față în față pentru mai bine de două ore, mi-a dezvăluit-o pe Alexandra femeia, copila, artista. Mi-a povestit despre copilărie cu duioșie în glas, și-a adus aminte de festivitățile școlare în care își dorea și reușea mereu să cânte și a presărat un strat de seriozitate peste întrebările care vizează muzica zilelor noastre. Am devenit mult mai conștientă de munca ce stă în spatele fiecărei melodii, fiecărui spectacol sau turneu.

La sfârșitul întâlnirii noastre ne-am îmbrățișat, m-a pupat părintește pe frunte și mi-a spus: „Să știi că-mi ești tare dragă!” Alexandra, minune, tu ne-ai devenit dragă de prima data când am făcut cunoștință cu muzica, talentul și veselia care stau în tine. Ai înflorit în mijlocul nostru ca un bujor: cu blândețe, puritate și gingășie!

Dragii mei, în rândurile care urmează vă invit s-o descoperiți pe Alexandra și-al ei suflet care va „curge peste oameni mereu!”

Mereu ți-ai dorit să fii cântăreață?

Mereu mi-am dorit să mă bucur cu oamenii de lângă mine, să împart cu ei emoții. În Oltenița, locul în care am copilărit, aveam mulți prieteni de vârsta mea și în fiecare zi după școală ieșeam împreună cu ei pe stradă. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că am trăit o copilărie foarte frumoasă, am fost printre ultimele generații care s-au bucurat de „Șotron”, „Țară țară vrem ostași”, „1,2,3 la perete stai”. Pe atunci foloseam calculatorul doar ca să ascult muzică sau să-mi fac temele la Informatică, pentru că am studiat la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și apoi la A.S.E.

Însă, drumul pe care sunt acum nu de la Informatică a pornit. În perioada liceului mă duceam înaintea evenimentelor de festivitate la colegii mai mari de liceu care le organizau și le spuneam cu foarte multă încredere că vreau și eu să cânt. Simțeam că asta trebuie să fac, deși eram atât de emotivă…

Ușurința cu care muzica mă făcea să comunic cu oamenii m-a făcut să mă împrietenesc rapid cu cei din jurul meu și să mă integrez în grupuri de oameni deschiși, prietenoși, creativi. Venind dintr-un orășel de provincie îmi creasem singură un complex, mai ales că la început nu cunoșteam nici măcar străzile din București și uitam mereu ce autobuz trebuie să iau ca să ajung acasă. Din cauza emotivității mele, părinții mei nu au fost foarte încântați de înscrierea la Școala de Artă, crezând că lumea muzicii prezentate la televizor e o lume prea tupeistă, iar șansele mele de a urma un drum artistic diferit sunt foarte mici. Eu, însă, am știut mereu că voi putea urma acest drum atâta timp cât cred în el și simt așa cum simt și acum.

Arhiva personală a Alexandrei

Ai fost dintotdeauna conștientă de talentul pe care îl ai?

Tatăl meu ne cânta la chitară adesea și emoția pe care o transmitea prin muzică mi se părea ceva neprețuit. Luând parte la așa ceva în casa noastră, mi-am dorit să pot păstra mereu cu mine acea stare. Din păcate, n-o puteam cumpăra de la magazin. Și atunci am înțeles că dacă vreau s-o păstrez mereu, trebuie s-o caut în mine. Pe când aveam vreo 5-6 ani, am început să fredonez și eu împreună cu el. Țin minte că mă emoționau până la lacrimi anumite cântece deși aveam doar 6 ani.

Care sunt tabieturile care îți bucură sufletul?

Ador să petrec timp cu cele trei surioare ale mele, să „descifrez” noi partituri cu chitara și să comunic cu oamenii după concert. Asta aștept cel mai mult după fiecare spectacol: să ies în foaier și să îi ascult, să-mi povestească cum a fost concertul, să simt bucuria lor. Lucrul acesta îmi îmbogățește lumea, este neprețuit timpul pe care oamenii îl împart cu mine.

Timpul este cel mai frumos dar pe care un om îl poate primi de la alt om.

Îmi place să descopăr lumea, să privesc oamenii, acestea fiind două motive pentru care am și călătorit mult prin țară în ultimii ani, în peste 370 de concerte. Prefer să fiu înconjurată mai degrabă de ei decât să merg la televizor unde sunt privită și eu nu îi pot vedea. În rest, când nu sunt în turneu petrec mult timp în studio.

Ai temeri?

Da. Mă întreb mereu cum e mai bine, „poate nu sună cum trebuie”, „poate nu mi se potrivește”, „oare este timpul potrivit?”, „dacă greșesc?” Sunt temeri care pot să te țină uneori în loc, chiar să te blocheze. Dar cu timpul am învățat că așa este uman. Dacă n-am greși, atunci cine-am fi?

Care e parcursul unui artist independent și ce greutăți întâmpină el?

Cred că parcursul unui artist independent este același parcurs al unui om care vrea să-și construiască o casă.

Eu și Bobby (Bobby Stoica este soțul Alexandrei, n.red.), chiar ne-am făcut casa noastră de discuri Fluturi prin fum și la început singuri am sunat pentru a ne promova muzica: „Uitați, aceasta este muzica noastră, am dori s-o aducem la voi în distribuție”. Nu am așteptat să sune mereu oamenii, am sunat și noi. Așa am legat relații frumoase cu cei cu care am colaborat până acum. Pentru mine contează mult contactul direct cu fiecare din ei, mai ales că muzica este ceva în care mă implic în totalitate. Încerc să păstrez mereu „curat” în jurul meu, iar detaliile care pot apărea vreau să nu estompeze cu nimic felul în care doresc să îmi aduc muzica în fața oamenilor. Având o abordare muzicală diferită de ce s-a întâmplat până acum la noi în țară, să lucrezi cu o casă mare de discuri care poate nu ar acorda atenția cuvenită unui astfel de parcurs sau poate nu ar înțelege de ce alegi calea mai lungă, poate fi o piedică.

Cred că un artist independent ar trebui să fie mereu conștient că pasiunea se întreține numai cu muncă și doar așa aceasta poate deveni o profesie. Ar putea fi multe motive pentru care nu este facil să te impui ca artist independent. Unul ar fi că la început poate nu știi încotro s-o iei și nu este nimeni să te îndrume. Apoi, ar fi teama de ridicol. Mulți muzicieni se tem de cum vor fi primite melodiile lor și atunci aleg să nu le mai arate nimănui. Însă, cred că acestea se pot depăși atunci când ajungi să te simți bine cu tine și când găsești câțiva ascultători pentru care muzica ta contează. Acei oameni, la început de drum, sunt mai prețioși decât își poate imagina oricine.

Când te-am descoperit m-au fascinat versurile care toate au un mesaj aparte și mi se părea că cine le compune trebuie să te cunoască foarte bine. Apoi am aflat despre cine e vorba și-am înțeles totul.

Cred că marele secret al unei reușite este ca oamenii cu care lucrezi să înțeleagă și iubească și ei ceea ce faci.

Bobby, când venea la primele mele concerte, era fascinat de atmosfera creată. Mergea destul de des să asculte muzică prin cluburile din București în care se cânta live și era impresionat de faptul că la concertele mele, comparativ cu altele, oamenii ascultau „ca la teatru”, deși aveau loc în club. A sintetizat această abordare diferită a mea într-o singură frază: „Într-o piață înțesată de strigăte, prin care fiecare încearcă să se facă auzit, Alexandra Ușurelu cântă ușor”. La început, când nu-l cunoșteam foarte bine, nu mă gândeam că vom cânta vreodată împreună. Veneam din zone muzicale diferite și în plus, hiturile pe care știam că le compune el nu rezonau cu felul meu de a fi. Abia mai târziu am descoperit că poate compune extraordinar și un alt fel de muzică. Ce scria înainte a fost un capitol, iar acum scrie altul, diferit.

Când mi-a prezentat cântecul Acesta-i sufletul meu am reușit să mă văd prin ochii lui și mi-am dat seama că numai un om cu un suflet frumos poate vedea așa frumos în alt om. Împreună am susținut multe concerte, câteva dintre ele simfonice, am lansat albumul „La capătul lumii”, primul meu DVD „Simfonic Pur”, iar acum pregătim lansarea celui de-al doilea album.

Cel mai important: de 4 ani este jumătatea mea!

Muzica se crează în jurul tău, nu în jurul publicului tău. Asta a declarat Bobby într-un interviu despre tine.

Cred că normalitatea pentru fiecare artist care vrea să-și impună muzica originală este să se arate așa cum este el, fără a ține cont de trenduri, de cerințe, de șabloane. Nu poți face totul după cum cer ceilalți, deoarece la un moment dat te pierzi pe tine și atunci îți pierzi și credibilitatea. De aceea nu mă identific cu concursurile de talente în care trebuie să cânți ca cineva anume.

Care sunt artiștii pe care-i îndrăgești?

Anul trecut am fost să ascult live patru dintre artistele mele preferate: Katie Melua, Norah Jones, Noa și Anoushka Shankar. Au avut spectacole în săli de teatru și am fost fascinată de felul în care s-au prezentat, fără artificii, fără să schimbe nu știu câte ținute, fără să facă cineva acrobații pe lângă ele. Pentru mine aceste concerte au fost confirmarea că atunci când muzica ta este valoroasă pentru oameni, iar pe tine te interesează mai mult actul tău artistic, să fii un mesager cât mai bun și nu „să iei ochii publicului” cu tot felul de artilerii, el, publicul, poate să simtă și să înțeleagă mai bine ce vrei să transmiți. Din păcate, am văzut multe concerte la noi ale unor artiști români care au adunat în timp mulți ascultători, însă aprinderea tuturor celor 1.000 de lumini dintr-o dată, încă de la începutul concertului, mi-a dat senzația unui haos din care nu am înțeles nimic.

Legat de casele mari de discuri, trunchiază ele din calitatea muzicii pe care o produc artiștii aflați sub tutela lor?

Cred că depinde de fiecare cât de mult dorește să-și cenzureze gândurile, emoțiile. Cu siguranță să aparții de o casă de discuri implică niște responsabilități și atunci nu mai poți face totul chiar așa cum îți dorești tu. Cred că dacă nouă ne-ar fi impuse anumite lucruri din exterior, n-ar mai fi totul așa cum este acum. În punctul în care ne aflăm, noi ne descurcăm să ne administrăm propria casă de discuri. Probabil dacă vom ajunge la un nivel în care să nu mai putem controla micile detalii și atunci vom lua alte măsuri. Momentan toate aceste lucruri sunt făcute de echipa pe care ne-am creat-o noi.

Cum e pentru tine ca artist trecerea de la a cânta doar cu band la a cânta și cu orchestră?

O orchestră simfonică îți dă ocazia de a-ți auzi cântecele la potențialul lor sonor absolut.

Eu am avut primul concert cu orchestră înainte să lansez primul album. În aprilie 2014 lansasem cântecul cu domnul Mircea Vintilă (Ceva se întâmplă cu noi, n.red.) și la scurt timp după lansarea cântecului, cineva care participase la spectacolul de lansare ne-a propus să susținem un concert și cu orchestră simfonică. Visam la asta de multă vreme, dar nu mă așteptam să se întâmple atât de repede. Însă cred că așa se întâmplă când mai mulți oameni cred în visurile tale. Prin urmare, în august 2014 am avut primul concert simfonic, cu muzicieni din Orchestra Națională Radio și Filarmonica „George Enescu”. Apoi, în același an, în noiembrie, am lansat albumul meu de debut.

Mai târziu, am deschis anul 2016 pe scena Sălii Maria a Teatrului Național din București cu spectacolul „Simfonic Pur”, acompaniată de orchestra cu care cântăm și acum, Muse Orchestra, formată de noi în jurul Muse Quartet, cvartetul cu care am susținut zeci de concerte până acum. Cred că sala de teatru este locul cel mai potrivit pentru muzica mea, pentru că astfel contribuie enorm la calitatea spectacolului, așa nu există niciun factor extern perturbator. Despre acel concert „Simfonic Pur” încă primesc aprecieri, l-am lansat și pe DVD și blu-ray, iar oamenii îl pot viziona oricând.

Acum mă aflu în turneul „Am să fiu eu casa ta” și sunt foarte încântată de faptul că pot duce formatul de concert cu orchestră de cameră și în țară, la Iași, Cluj, Târgoviște, Timișoara și Constanța, iar oamenii reacționează atât de bine și sălile sunt pline. Neadoptând o promovare agresivă și preferând mai degrabă să merg des în concerte, oamenii încă se miră să vadă în sala de spectacol cunoștințe și se întreabă: „Dar de unde știai de Alexandra?”

Știi, mă bucur să văd că pentru ascultătorii mei, ceea ce prezint este ceva prețios, încă nedescoperit de toată lumea.

Apropo de micile detalii, am observat că apare destul de des barca, fie că e vorba de videoclipuri sau de concertul de la Teatrul Național din București de anul trecut. Ce reprezintă ea pentru tine?

Pentru mine barca reprezintă echilibrul. Este important să-ți găsești singur echilibrul, dar eu îl găsesc mereu în publicul meu. Sunt destul de emotivă și mă arăt așa cum sunt, nu-mi pun măști, nu mă transform în altă persoană decât sunt. Iar oamenii reușesc să-mi dea încrederea că nu e greșit să fii așa.

În ce locuri ai vrea să călătorești?

Mi-aș dori foarte mult să văd aurora boreală și să călătoresc în Patagonia.

Primul roman pe care l-am descoperit a fost Toate pânzele sus și de atunci am această dorință. Eram în clasa a 6-a și ai mei făceau curățenie generală în casă. După ce m-am oferit de mai multe ori să-i ajut și mi-au spus că n-am cu ce, că sunt prea mică, mi-au pus în mână cele 2 volume: „…ia cărțile acestea și citește-le”. Le-am luat până la urmă, puțin bosumflată de atâta citit pentru școală, și după ce am început lectura nu m-am mai putut opri. Am fost atât de impresionată încât în acele ore n-am mai mâncat, n-am mai băut nimic, m-a fermecat efectiv lecția morală a prieteniei expusă în roman și călătoria cu goeleta Speranța spre locuri atât de fascinante.

Că tot ai povestit de prima carte citită, ce autori iubești?

Îmi place foarte mult Gabriel García Márquez, Isabel Allende și am fost impresionată de Ines a sufletului meu și de povestea care se desfășoară în Chile și în Spania. La fel de mult mi-a plăcut și Eva Luna. În perioada aceasta, scriitorii pe care îi citesc sunt în mare parte latino-americani.

 Știu că turneul Am să fiu eu casa ta l-ai început la București cu 2 concerte în aceeași zi, unul de la ora 5 și celălalt de la 8. Nu a fost greu?

A fost obositor, pentru că am avut, de fapt, trei concerte. Cu o oră înainte de primul spectacol am susținut și repetiția generală în cadrul căreia am reluat pe scenă toate cântecele împreună cu instrumentiștii pentru a verifica fiecare moment. A fost o experiență pe care nu știu dacă o vom mai repeta, pentru că la un moment dat obosisem și mi-a fost teamă că efortul fizic depus va fi simțit de către public.

Totul a ieșit bine, însă, și am primit cuvinte frumoase după fiecare concert. Dar pentru mine contează ca cei care vin la spectacole să știe că îi privesc ca pe niște prieteni pe care îi invit la mine „acasă” și îmi doresc să nu îi dezamăgesc cu ceva.

Mai există acel public care nu vrea miile de lumini și show-ul care să-ți ia ochii?

Eu fac parte din acel public și cred că sunt mai mulți ca mine. Acel public nu a dispărut niciodată, doar că este mai greu să ajungi la el, pentru că nu îl găsești în piețe, ci în sala de teatru. Sunt mulți oameni cărora li se pare imposibil că exist în România cu abordarea pe care am ales-o și se miră: „chiar există la noi acest gen de public?”

Eu consider că este o reușită să arăți că se poate face muzică și în acest fel, prin calitate, prin decență și cu bun-simț.

Am participat cu o nespusă bucurie la concertul din 11 martie de la Filarmonică și mă bucur că am avut ocazia să iau parte la un concert emoționant precum cel oferit de Alexandra. Ne-am îmbrățișat, am făcut schimb de impresii și Flavius a imortalizat momentul, unul acompaniat de multe zâmbete. Mulțumesc, Alexandra! Pentru muzica ta, dăruirea și determinarea de care dai dovadă în a face lumea din jurul tău mai frumoasă!

You Might Also Like

6 Comments

  • Reply George martie 26, 2017 at 12:46 pm

    Felicitari pentru interviu ! Foarte frumos, jurnalism adevarat ! O cunosc bine pe Alexandra, e o persoana cu suflet bland si voce suava.

    • Reply Anca Sorca martie 26, 2017 at 1:04 pm

      Vă mulțumesc pentru cuvinte. Deși nu o cunosc decât de puțin timp pe Alexandra, i-am descoperit și eu sufletul blând. O artistă adevărată din absolut toate punctele de vedere!

      • Reply George martie 26, 2017 at 6:34 pm

        Cu placere. Alexandra, adora orasul Timisoara si sper sa fiti prezenta la urmatoarele ei concerte, fiindca merita sa va bucurati sufletul cu muzica adevarata. Va doresc multa bafta in proiectele urmatoare !

        • Reply Anca Sorca martie 26, 2017 at 7:15 pm

          De acum înainte sigur nu voi lipsi de la concertele ei. Mulțumesc și zile senine să aveți!

  • Reply Vali martie 24, 2017 at 5:48 pm

    Frumos interviu ! ?

    • Reply Anca Sorca martie 25, 2017 at 10:21 am

      Mulțumesc, Vali! ☺

    Leave a Reply